În urmă cu mulți ani, la examenul de capacitate, la proba de geografie, la întrebarea unde e situate România un elev a răspuns: “Țara noastră pitorească este situată la nord de Bulgaria”. Este, poate, una dintre cele mai simpatice “perle” școlărești, dar care poate fi totodată ieslea unor dezbateri importante.
Geografic, doar 5% din teritoriul României (teritoriul dobrogean de sub Dunăre și de sub brațul Sfântul Gheorghe) sunt în Balcani. Dar însăși stabilirea delimitărilor Peninsulei Balcanice rămâne un subiect controversat, iar dacă bolduirea unor granițe pe hartă este o muncă ce necesită precizie, limitarea unui concept precum balcanismul nu poate fi îngrădit de frontierele convenționale. Tot 5% și din teritoriul Turciei (partea vestică ce include centrul istoric al Istanbulului sau Edirne – fostul Adrianopol) aparțin Balcanilor. Dar sunt ei balcanici sau orientali? 23% din teritoriul Serbiei, cel de la nord de Dunăre nu este în Balcani, dar este Banatul Sârbesc balcanic ori ba? Dar noi?
Balcanii sunt problematici, pestriți, orgolioși, savuroși, splendizi. Sunt orientali și occidentali deopotrivă, dar quelque choseul lor e simplu: sunt balcanici, nici prea orientali, nici foarte occidentali. Normal, la extremități generalizările se estompează și apartenența trage spre alte încadrări culturalo – geografice. Balcanii sunt mediteraneeani și dunăreni, sunt ortodocși, catolici, iudaici și musulmani. Le sare țandăra repede, dar te poți baza pe ei. Sunt ospitalieri și tovarăși buni. Sunt cafengii și viciați, sunt visători și naționaliști.
Este bucătăria românească balcanică?
Balcanii, numiți mult timp butoiul cu pulbere al Europei ar putea fi ceaunul cu sarmale, jumări sau ciorbă al bătrânului continent. Grătarul cu mici, cevapi ori kebaburi din această parte de lume.
Fără să avem pretenția de a răspunde la o întrebare, cred eu, definitorie pentru noi: este bucătăria românească balcanică/ cât de balcanică este bucătăria românească?, dar încercând să identificăm mâncarea care ne unește și/sau desparte, jurnalistul Cristian Iohan Ștefănescu și cu mine am plecat anul acesta într-o expediție de peste o sută de zile (defalcată) prin toate țările balcanice, cu gândul de a creiona un studiu de gastronomie regională comparată. Dar până atunci am invitat câțiva oameni tare faini să ne povestească despre balcanii lor gastronomici.
Cezar Ioan (vinul.ro) este “partenerul meu de crime” – așa cum ne alintăm reciproc – în cele mai multe proiecte enogastronomice. Am inițiat demersul care a dus la declararea Zilei Naționale a Gastronomiei și Vinurilor din România, am organizat zeci de evenimente de profil, ne-am scris zeci de mii de cuvinte, în creierii dimineților ultimilor ani, pe whatsapp și am împărțit nenumărate beri și sticle cu vin. Nu în ultimul rând, am savurat ouzo și mai ales retsina pe plajă în Grecia, băutură despre care și amintește mai jos.
P.S. curând reluăm newsletterul enogastronomic “Recomandat de curator & connoisseur & friend” la care vă puteți abona aici
“Privind înapoi cu pelin” cum “Duios o șansă trecea”
Puține băuturi m-au fascinat în ultimii ani ca pelinul (bine, asta după ce am fost martor la “războiul maghiaro-român al pălincilor”, unde în 2007 am fost nevoit să admit că vecinii – ne-balcanici, da, Cosmin! – o au mai bună). Mă uit de ani de zile la pelin ca la filme – de-aici și referințele din titlu la numele a două celebre vechi pelicule cinematografice.
Practic, pelinul și soarta lui crudă mă dor: dintru început și ca urmare a unor cerințe insuficient judecate de către reprezentanții asociațiilor de producători, legislatorul român a impus niște condiții fiscale și tehnologice aberante (acreditări ca pentru spirtoase și un minim de zahăr rezidual obligatoriu care-l trimitea în sfera dulcegăriilor amare puțin “cleioase” și-i anula bună parte din tonicitatea care-l definește); ulterior, pe măsură ce primii doi producători curajoși au demonstrat că publicul are un apetit sănătos pentru această băutură, situația ei a fost cumva relaxată de legiuitor (în privința zahărului, nu și a dosarelor de autorizare, care rămân de coșmar). M-a fascinat, ziceam, în special văzând cât de bine stă treaba cu o băutură oarecum asemănătoare a vecinilor “greți” – retsina: tot pe bază de vin, dar aromatizată cu rășină de pin, în loc de Artemisia Absinthium, ca în cazul nostru (sau al bulgarilor). La ei, la greci, găsești câteva opțiuni de retsina în orice meniu de locantă sau metri întregi de rafturi cu diferite branduri în supermarketuri, la sticlă de jumătate sau trei sferturi de litru, la PET sau la bag-in-box, cu prețuri pornind de la 3 euro și mergând până la 20, în cazul celor mai elevate produse. La noi, producătorii de vin înșiși văd pelinul ca pe o Cenușărească – dar nu una care ar putea deveni prințesă, ci care nu poate avea nici mintea, nici însușirile fizice și nici norocul de a scăpa de soarta crudă pe care tot ei i-au rezervat-o. Așa că – în timp ce elenii se bucură să vândă probabil zeci de milioane de sticle de retsina anual și să facă din ea un produs tradițional, puternic diferențiat și, deci, unic, și să se ducă la bancă râzând la final de an – noi rămâne să batem mărunt și vag superior din buze și să ignorăm că și pelinul ar putea fi o parte dintr-o experiență românească ce ar putea sta, bine-mersi, sub marea umbrelă a unui eventual “brand de țară”. Care brand, oricum, nu e văzut ca un ansamblu de valori, ci doar ca un logo pe care încă așteptăm să vină cineva “să ni-l facă” și “să ni se dea”…
Credit foto principală: Ouzo © George Tsartsianidis | Dreamstime.com
Romanian 
English 