Habar nu am de unde aflase Iohan de luptele de tauri, dar ne-am dus. Nu-mi aduc aminte dacă aveam altceva stabilit pentru acea zi, nici dacă am recuperat parte din plan, dar ăsta e marele avantaj al expediției noastre (deși expediție parcă ar presupune și mai mulți oameni implicați și un parcurs mai anevoios): rareori trebuie să fim musai într-o anumită zi, într-un anumit loc. Este și motivul pentru care ne luăm cazarea fie seara pentru a doua zi, fie în drum spre obiectivul țintit.
Am discutat despre luptele de tauri. Eu, cel puțin, eram convins și nu prea. Scenariile mele erau strâns legate de singurele imagini cu astfel de lupte pe care le știam: corida iberică și confruntările violente din documentarele despre natură sălbatică. În ambele cazuri se lasă cu sânge, cu moarte, cu mulțimi călcându-se în picioare alergate pe străzi înguste de bovine nervoase, cu toreadori luați în coarne sau care înfig sulițe ori săbii în animalul obosit.
Să nu mă înțelegeți greșit. Am participat la multe sacrificii, am ținut porci la înjunghiere și le-am simțit sub genunchii apăsați pe burtă ultima suflare. Câteodată ecoul acelui guițat face ping-pong între urechile interioare, chiar și vara când mai e mult până la Ignat. Am tăiat zburătoare, am rupt gâtul unui porumbel căruia, din întâmplare, i-am fracturat aripa. Eram copil, iar el s-a interpus între țintă și bolovanul aruncat cu putere. În Joia Mare am participat la tăieri de miei și iezi, deși atunci când am putut să le evit am făcut-o. Altfel, am refuzat de fiecare dată să indic animalul de sacrificat. Nu am vrut să hotărăsc eu cine scapă și cine ajunge stufat. Într-un episod din Bizzare Foods, AAndrew Zimmern este dus în spatele restaurantului peruan, unde într-un coșciug încăpător sunt îngrămădiți o mulțime de porcușori de guinea. Îți poți alege de vie pufoșenia care-ți va fi servită fierbinte peste puțin timp. E cam ca la acvariile cu pești din hypermarket, doar că de pești nu mi-e milă. Și am mai văzut cum sunt sacrificate bovinele în abator, chiar de curând, pe când eram în cercetare pentru proiectul meu dedicat burții de vită. Nu-s ipocrit, dar nici ficat sau fiere pentru violență gratuită nu mai am, iar spectacolul promitea din plin.
Fie am ridicat din sprânceană, fie m-am încruntat nițel, dar fără să fac fețe-fețe și sigur am câștigat ceva timp întrebându-l pe Iohan: unde, ce, cum… Apoi am mai băut o rakija și șovăiala a dispărut. Dacă suntem aici le facem pe toate. Măcar o dată în viață e la fel de seducător ca promisiunea de abstinență făcută la mahmureală. Tot o dată în viață a fost și porția de midii smochină din Neum, dar despre care o să povestesc altă dată în ciuda vinovăției de care îmi mai amintesc din când în când.
În acea dimineață, în Mrkonjić Grad, era mare Sărbătoare. Se sfințea biserica recent renovată, era plin de sutane inclusiv level 33. Cred că era prezent și Porfirie Perić, patriarhul Bisericii Sârbe, dar nu bag mâna nici măcar în focul de lumânare.
Ne-am băut cafeaua într-o locantă în care nici fumătorii nu au mai suportat fumul gros, ne-am mai învârtit prin orășel, și apoi am plecat locul acțiunii, pe lângă satul Šehovci. Am nimerit chiar și drumul, chiar dacă era de pământ tasat și se întretăia cu altele identice. Din când în când întâlneam câte un SUV cu rulotă de animale. Sau câte un tractor cu remorcă și cu taurul mergând în urma ei.
Spațiul amenajat era îngrădit, plăteai la intrare o taxă, te ștampilau ca pe clienții de cluburi pe timpuri nu ca pe vite. Vitele erau de cealaltă parte, într-o poiană. Locul era perfect pentru demonstrarea supremației taurilor comunali. Un mic amfiteatru natural sau poate că adâncitura largă fusese modelată sute de ani de copitele animalelor nervoase. Două laturi dădeau în câmpul devenit parcare, una într-o lizieră, și cealaltă în poiană. Ajunsesem foarte devreme, nici focul pentru proțap nu fusese aprins. Un cort mare adăpostea mese, bănci și vânzătorii de bere, sucuri și țuici.
Încet, încet a început să se aglomereze. Probabil se terminase și slujba deși nu părea să împărțim același public. În oraș lumea se îmbrăcase festiv, aici treningul era la putere. Doar poliția locală e îmbrăcată la fel. Mulți gură cască, dar și mulți spectatori profesioniști. Îi deosebeai datorită scăunelului pliabil, din acela de pescuit, care le atârna la subraț. Dacă nu veneai cu el de acasă, putea-i să-ți iei din buza târgului. Printre ei sute de copii își fac de treabă, se aleargă, râd și zbiară ca din gură de șarpe.
În poiană stăpânii își scoteau animalele din cuști și îi priponeau de copaci. Sute de kilograme de mușchi tremurând de nerăbdare. Testosteron cât cuprinde, mugete de mulți decibeli, scurmări amenințătoare cu copitele. Deja, animalele nu mai puteau fi îndrumate de un singur om, indiferent că stăpânii erau și ei cât muntele. Apoi, după se înscriau pe liste își duceau taurii în vale, pe scenă, unde își marcau locul frecându-și coarne și grumazul transpirat de pământ, urinând și scurmând cu copitele.
Între ei maestrul de ceremonii, cu o pălărie texană, dădea ordine scurte și superviza întregul proces. Organizează treaba de mulți ani și știe bine mersul. A stat Iohan de vorbă cu el și poate ne povestește ce au vorbit. Mie mi-a zis sigur atunci, dar nu îmi amintesc nimic din conversație.
Între timp puhoi de lume: cu cățel, cu vițel. În partea asta purcelul nu are multă trecere. Sunt gata și miei la proțap, iar dacă nu ai chef de ei îți poți lua cevapcici de Banja Luka, dar făcuți pe plită, nu pe jar. Cred că ăștia sunt și primii în acest stil pe care îi văd. În Bosnia și Herțegovina există câteva școli mari, diferite, în ceea ce privește mititeii balcanici (o să detaliez într-un alt text). Cei de Banja Luka (capitala Republicii Srpska) se deosebesc în special prin formă: se pun pe grătar câte 4 sau 5 lipiți între ei.
Stă să plouă, dar nu ne prea pasă. Aici la tribuna întâi, zona din care poți vedea cel mai bine lupta, majoritatea suntem deja chercheliți. Băutura e aproape, și a dezlegat deja limbile; e un zgomot de fond de nu te mai auzi taur cu taur. La peluză spectatorii imită mugetul taurilor într-un fel de ritual greu de priceput. Poate doar e amuzament în grup, exersat an de an că pare a avea o noimă improbabilă pentru o acțiune ad-hoc. Avem și boxe și MC. Începe.
Rumoarea se potolește, în timp ce prezentatorul salută, mulțumește și explică regulamentul ori ne îndeamnă să consumăm. Nu pricep nici o iotă, dar fac ce face toată lumea. Așteptăm în liniște.
Se pare tragerea la sorți a făcută înainte. Coboară primul taur. Panta e destul de abruptă pentru flexibilitatea matahalei așa că o ia cumva la trap, aproape prăvălindu-se în ring. Vine și al doilea, la fel de vijelios. Chibiții își șoptesc lucruri sau pariază. Stăpânii eliberează animalele. Sunt imense și nervoase. Aproape sigur îmi mușc buza pe interior. Se atacă. Un trosnet sec de os pe os și apoi doar frecarea coarnelor. Taurii se opintesc în picioarele din spate iar lupta se dă cap în cap, prin împingere. Din când în când se schimbă poziția căpățânii și iar trosnetul sec. Jocul se repetă câteva minute, până când un taur cedează și fuge de confruntare. Atât. Stăpânii intervin pentru a evita continuarea luptei. Câștigătorul nu e chiar mulțumit de succes, pare că vrea mai mult, dar e îndepărtat cu bețe și strigăte. Animalele sunt legate și îndrumate spre poiană.
Prima luptă e gata. A doua e identică, abia la a treia apare o schimbare. Taurii se poziționează ca de luptă, dar nu se bagă în seamă, nu se privesc, nu mișcă. Și stau. Niciunul nu îndrăznește să atace, niciunul nu cedează nervos. Eșuează chiar și încercările de întărâtare, așa că lupta se termină cu o remiză care nemulțumește pe toată lumea. Ferocitatea anunțată de mugete și încordări se estompează în fața unui oponent de același calibru. Pajiștea e plină de păpădii și unele flori albe, comune. Mi-l imaginez pe Ferdinand, din desenele clasice ale lui Disney.
Iohan mai prinde câteva cadre și la pauză plecăm pe un drum direct prin pădure de era să călcăm un iepure. Mergem spre niște pietre tombale dintru cimitir arhaic pe care nu le găsim niciodată. Lăsăm sângele și moartea pe altădată. Poate la luptele ilegale de cocoși din Banja Luca la care nu am mai ajuns.
Mail multe despre acest proiect puteți citi aici: https://cosmindragomir.ro/ro/2023/02/14/balcanii-gastronomici-si-numai/