La Obor, birjar! Hai sictir!

În toamna anului trecut, în plin sezon de murături, mă plimbam prin Obor în căutarea ingredientelor perfecte pentru fotografia de copertă a Colecționarului de Sarmale. Atunci m-am enervat îngrozitor, dar am zis să nu scriu la cald. Ce cald, că e era fierbinte. Iată-mă jumătate de an mai târziu la fel de mâhnit.

Am ezitat să mă alătur celor care critică piețele. De fapt, nici nu fac parte dintre ei – îmi place la piață și cred cu tărie că ciuntirea lor, ba chiar în unele cazuri rasul de fața pământului, e o strategie greșită, de cele mai multe ori rezultatul corupției generalizate din administrația locală. Vizitez, aproape fără excepție, piețele din toate orașele în care ajung, fotografiez, compar prețurile și ofertele de la tarabe. Casc ochii cât cepele de la vânzătoarea de lângă când văd melci la vânzare în piața din Bitola sau un cap de cămilă cu limba-i atârnată șui agățat în dreptul ochilor noștri în bazarul din Fes. Îmi face aceeași plăcere să îmi încep ziua cu “serbian set” (cafea la ibric, rakija și apă) în piața din Gornji Milanovac, dar și cu stridii și spumant în Torvehallerne. Sau să stau de vorbă cu vânzătorul de mezeluri dintr-o piață din Sarajevo, să prefer vetustețea pieței vechi în comparație cu septica clădire nouă din Salonic, să beau suc din trestie de zahăr făcut la botul calului în piața din Aman sau doner la o gheretă dintr-o piață Hamburg. Sau mici la Tersa Obor.  Sau mici și pelin la Terasa Obor 2.

Fac parte din grupul “Trăiește-ți piața” inițiat de amicul Florin Dumitrescu, ba chiar sunt un membru cât de cât activ. Am protestat când au demolat Piața Matache, iar din când în când răsfoiesc cu plăcere volumul despre piețe tradus de Vasile Ernu. Ați prins ideea, deja am exagerat.  Și da, am contracte cu diferite multinaționale, dar ele se referă la altfel de prestări de servicii.

Revin la tărășenia de anul trecut. M-am dus la Obor în special pentru a căuta un borcan cu frunze de viță în saramură și care să nu aibă etichetă pe el, nu de alta dar se dezlipesc greu, lasă urme și nu aveam nici timp, nici chef de curățat temeinic un borcan pentru fotografie. N-am găsit, dar am luat alte ingrediente care păreau că ar avea ce căuta pe copertă: un șir de ardei iuți uscați și diferit colorați, un pepene mic din cel pentru murat, o varză roșie, doi gogoșari cărnoși și altele pe care nu mi le amintesc acum.

Am avut impresia că sunt suprataxat doar pentru că m-am dus la piață. Pentru că am avut privilegiul să mă plimb printre tarabe. Din spatele dealurilor de varză și grămezilor de hrean voci afabile își strigau oferta și mă îndemnau să mă așez la coada lor. Reclama orală e de ajuns, marfa se cercetează doar cu ochii și doar cea la vedere. Între chemarea seducătoare de la început și tonul de la galantar se cască o prăpastie care ar putea să pună în pericol circulația metroului. Acum nu mai ești un potențial client ci ostatic, că doar nu o să pierzi timp la altă coadă pentru aceeași marfă. Am îndrăznit să cercetez mai atent gogoșarii și să îi rog să îi aleg, explicându-i că am nevoie de unii special pentru o poză. Refuzul a fost categoric, bruftuluiala doar bonus. Nevoia lor era mult mai presus de nevoia mea. Banii, ai mei. Dar deja nu mai eram cel care îi făcea saftaua sau dever ci un obstacol între deplasarea banilor din portofelele de la coada din urma mea în buzunarul marsupial de la șorț. Apostrofările au continuat și după refuzul meu de a cumpăra pricepând că nu există înțelege.

Burzuluieli erau pe la toate tarabele. Nu eram special în acea mulțime de cumpărători apelați cu pertuuri  obraznice, considerate apriori legitime. Bătrâni în baston grăbiți să elibereze mai repede locul, domnișoare agasate de remarci sexiste, cerșetori alungați cu parul.

Până la final am găsit un vânzător dispus să mă lase să-mi aleg doi gogoșari. Asta doar după ce i-am zis că îi plătesc dublu. Nu a clipit când mi-a luat banii, doar îmi făcea un serviciu taxat suplimentar. Cumva omenia fusese alungată de poliția locală sau se pierduse în labirintul spațiului enorm. Cine știe, poate lui Dumnezeu îi plac și piețele mici, nu doar lemnul și bisericile.

N-aș vrea să generalizez, dar zilele trecute a apărut leurda în Obor. Un snopișor la preț de cireșe – 20 de lei. I-am făcut o poză și mai în glumă, mai în serios, vânzătoarea mi-a zis că e 10 lei fotografia. I-am zâmbit și i-am întins 10 lei. Nici ea nu a clipit când a luat banii.

Există și multe lucruri pentru care merită să te duci la Obor. De la standul Aurora la peștele de la Mioara, de la Băcănia Secuiască la Universul Măslinelor, de la organele de vită sau porc la gogoașa muntenească (apropo, unde s-a mutat?, mai e?). Sau și pentru piață, dar să te duci des, să îți construiești relații cu tarabagiii, să te bucuri de “tratament special”. Altfel, e mai ușor de ingurgitat ciufuțenia și cheflessul vânzătoarelor de la marketul din proximitate. Normal, nici aici nu ar trebui să generalizez.

Photo: Obor © Onlyfabrizio | Dreamstime.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

postări asemănatoare

Începeți să introduceți termenul de căutare de mai sus și apăsați Enter pentru a căuta. Apăsați ESC pentru a anula.

Inapoi sus
ro_RORomanian