Diana Popescu, prefață la volumul Colecționarul de Sarmale și alte povestiri culinare

Volumul Colecționarul de sarmale și alte povestiri culinare este disponibil pentru precomandă și ajunge la dumneavoastră în prima jumătate a lunii decembrie. Puteți precomanda cartea aici. Până atunci puteți citi prefața acestui volum scrisă de Diana Popescu.

Știți cum vă sfătuiesc experții în cumpătare, prietenii bugetelor voastre și marii dușmani ai hipermarketurilor: „Nu plecați la cumpărături pe burta goală”. La fel vă recomand și eu: nu v-apucați de citit cartea lui Cosmin decât după o masă îndestulătoare. În caz contrar, vă aflați într-un real pericol. Omul ăsta e malefic: scrie despre mâncare cu înflăcărarea cu care atacă farfuriile. Are pentru gastronomie o pasiune tangentă cu frenezia. Și un chef inepuizabil de explorat. Practic, suspectez că se oprește din cercetat, analizat și comparat doar atunci când scrie.

Nu e de mirare, deci că după „Curatorul de zacuscă” recidivează cu volumul de față. Cum să-l descriu? Ar fi putut fi o „Teleenciclopedie” a sarmalelor. Sau, pentru cititorii mai tineri, o Wikipedia sarmalieră. Ce este, de fapt? Un jukebox gastronomic. Ca într-un club în care ieși cu prietenii, bagi o fisă și-alegi piesa favorită, din cărțoiul ăsta irezistibil poți extrage fix ce-ți fericește papilele. Ce-ți potolește setea de licori. Sau aia de cunoaștere.

Cosmin nu face discriminări: scrie pentru carnivorii maniaci și pentru vegetarienii de neconvertit; pentru turbații după dulciuri și cei pe care-i indispune până și ideea de zahăr; pentru tradiționaliști și pentru progresiști, pentru cei cărora le plac experimentele-n farfurie și cei care se tem să se-apropie de ceva ce n-au mâncat „la mama acasă”. Orice cetățean interesat de fenomenul culinar va găsi aici un volum uriaș de informație. Și, ceea ce apreciez atât la autor, cât și la carte, foarte mult umor.

Umorul e vital, când dezbați teme complexe precum cea mai bună dietă pentru răscoale și revoluții; inexorabila legătură dintre mici și patriotism; cum au influențat cârciumile dezvoltarea geografică a Capitalei; stabilimentele culinare cu ștaif de odinioară și rolul decisiv din literatura neaoșă.

Umorul e vital și când scrii lucruri încântătoare pentru nucleul dur al gurmanzilor, dar tulburătoare pentru naturelul simțitor al altora. De pildă, când ataci zona organelor, a mațelor și-a altor „dedesubturi” animaliere. Nu vă panicați, totuși: există în carte o secțiune dedicată murăturilor, în plus se fac referiri exhaustive la țuici, vinuri, bere, rachiuri și alte miracole lichide care să vă repună pe picioare. Dacă vă treziți cu mahmureală după consum nu tocmai moderat, capitolul rezervat ciorbelor, borșurilor și altor zemuri de soi își va face, cu siguranță, efectul.

Efectul cărții e că-ți face poftă de mâncare. Îți dă curaj (măcar teoretic) să-ncerci lucruri de care te-ai ținut departe. Dar, cel mai important, îți face poftă de citit. Până la urmă, vorbim de-o carte în care găsești salam de Sibiu și mânăstiri de maici; „vâna” de critic culinar a lui Brâncuși și subtilități precum diferența dintre sana, chefir, iaurt și lapte bătut. Se vorbește despre mâncare și ideologie, mâncare și marketing, superstaruri alimentare și mâncături oropsite; despre complexa chestiune a mâncării stradale, brand-urile culinare ale orașelor și antropologie la foc scăzut; despre pastramă cu bătaie lungă (tocmai până la New York) și hoteluri de lux.

Vreți să aflați câte ceva despre zacuscă? Imposibil. De la Cosmin aflați (aproape) tot. Și, fiindcă autorul mănâncă nu doar zacuscă, ci și istorie pe pâine, așteptați-vă să găsiți chestiuni de toată mirarea despre acest aliment de-a dreptul legendar. 

Am zis „legendar”? Nu vă imaginați că-n cele peste 700 de pagini n-au încăput și niscaiva legende, mituri și controverse savuroase; obiceiuri lăudabile și năravuri detestabile; mari doamne ale gastronomiei (fie că-s de os domnesc sau vrednice fiice ale poporului) și bizarerii alimentare. Cum vă sună, de pildă, „varză cu icre”, „supă de icre”, „salată de vinete și icre”? Dar „ceapă umplută cu usturoi”? S-ar putea să sune intimidant, dar să aibă un gust și-o poveste delicioase.

Dacă vă spun c-am găsit în carte până și referiri culinare la o senzațională piesă de teatru, devenită ulterior spectacol memorabil la Bulandra, trebuie să mă credeți pe cuvânt. Deși mai bine verificați citind-o.

Revenind la titlu, se-ntâmplă un fenomen bizar, în materie de sarmale. În cazul meu, cel puțin.

În vreme ce la uriașa majoritate a preparatelor de pe lumea asta am gusturi foarte specifice, pretenții exacte și preferințe vecine cu fixismul, când vine vorba de sarmale sunt de-o toleranță de-a dreptul suspectă.

Pe scurt, îmi plac alea de varză, dar și alea învelite-n foi de viță; cele cu varza acră de ți se strepezesc neuronii, dar și cele cu varza dulce de-o poți propti și-ntr-un desert; cele cu sos în care-a intrat toată producția de bulion pe anul în curs, dar și cele care n-au simțit adiere de roșie. Cu porc, cu vită, cu amestec porc-vită, cu miel, curcan, ba chiar și fără micron de carne. Cu zeamă multă sau „uscate” mult și bine în cuptor; ca la mama mare acasă sau cu mirodenii demente de pe partea cealaltă a Pământului.

Gata, mă opresc. Ce încercam să spun – în nepermis de multe cuvinte – că-nțeleg perfect nebunia lui Cosmin cu sarmalele. O va înțelege fiecare cititor, odată ce parcurge secțiunea dedicată. Fiindcă acolo se vorbește despre tot ce știm (sau credem că știm) despre sarmale, dar și despre lucruri pe care n-am fi îndrăznit să le bănuim. Despre sortimente preistorice, varietăți nobile, sarmale „de intervenție”, sarmale literare, sarmale de la celălalt capăt al lumii și tot așa. Dacă, într-o bună zi, cineva o să descopere existența sarmalelor extraterestre, fiți siguri că e vorba de Cosmin. 

Deocamdată, a adunat în colecția fizică doar sarmale pământene. Mai ales din peregrinările prin Balcani, cea mai recentă „năzbâtie” documentară pe care și-a trecut-o în cont. O spun din nou: plezirismul de care s-ar putea face „vinovat” e doar o aparență, rezultă limpede din fiecare articol. N-avem de-a face cu o colecție de cronici „impresioniste”, ci cu rezultatul unor îndelungi cercetări. În cazul lui, istoric culinar nu e un titlu care doar dă bine în prezentări. Fiindcă entuziasmul cu care mănâncă e egalat doar de cel cu care sapă în arhive. Tocmai de asta, după Colecționarul de sarmale veți rămâne cu revelații multiple. Și cu bucuria unui festin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

postări asemănatoare

Începeți să introduceți termenul de căutare de mai sus și apăsați Enter pentru a căuta. Apăsați ESC pentru a anula.

Inapoi sus
ro_RORomanian